Teoria dominantă de economie din secolul al XVIII-lea la secolului XX, când acesta a evoluat în economie Neo-clasice. Economişti clasice, care a inclus Adam Smith si David Ricardo, John Stuart Mill, crede că exercitarea de auto-interes individuale produs cele mai mari beneficii economice posibile pentru societate ca un întreg prin puterea de mâna invizibilă. Ei mai credeau că o economie este întotdeauna în echilibru sau se deplasează spre ea. Echilibru a fost asigurată piata fortei de munca de mişcări în salarii şi în piaţa de capital de schimbări în rata dobânzii. Rata dobânzii asigurat că economiile totale într-o economie au fost egal cu totalul investiţiilor. În dezechilibru, dobânzi mai mari mai încurajat de economisire şi mai puţin de investiţii, şi rate mai mici, mai puţin de economisire a însemnat şi mai multe investiţii. Atunci când cererea pentru muncii a crescut sau a scăzut, salarii, de asemenea, ar creşte sau scade pentru a menţine forţa de muncă la ocuparea forţei de muncă completă. În anii 1920 și 1930, John Maynard Keynes a atacat unele dintre credinţele principale de economie clasica si neo-clasic, care a devenit demodat. În special, el a susținut că rata dobânzii a fost determinat sau influenţat de acţiunile speculative investitorii în obligaţiuni şi că salariile au fost inflexibil în jos, astfel încât în cazul în care cererea de muncă a scăzut, rezultatul ar fi creşterea şomajului, mai degrabă decât mai ieftin lucrătorilor.