Ipoteza că continente de astăzi au fost la un moment dat parte integrantă a unui singur mare continent (Pangea) sau de un continent de Nord (Laurasia) separate de mare Tethys la un continent de Sud (Gondwanaland). Aceste integrantă separate apoi plutit în derivă în locurile lor actuale. Ideea originală este urmărită până la Antonio Snider (1858); științifice de ipoteza a fost dovezi de Suess (1900), Taylor (1910), şi, foarte substanțial, de Wegener (1929) și du Toit (1937). Cu toate acestea, elementele de probă nu a fost considerată suficient de puternic pentru acceptarea generală până când paleomagnetic datele pe fundul mării răspândire şi de circulaţie de magnetice Polul au fost produse în 1960 târziu. Descoperirea paleomagnetic variaţii a arătat că mișcarea magnetice Polul, determinat prin măsurările pe pietre într-un continent, nu corespundeau mișcarea stabilite prin măsurători similare în alt continent. Teoria continental drift a fost consolidată în continuare de descoperirea că la etajul al oceanelor aparent a fost răspândit în afară de material venind la Manta prin mijlocul oceanic creste. Teoriile de continental drift şi placă de propuneri (placa tectonică) sunt aproape identice. Principal diferența a fost că fostul consideră continente ei înşişi ca blocuri de mişcare, izolate. Acesta consideră continentele muta ca parte integrantă a mai mari blocuri (plăci) care sunt contigue şi muta pe ansamblu. Diferenţa s-a diminuat în ultimii ani cu introducerea, teoria de mișcare a plăcii, ipoteza că unele sau toate din blocuri sunt separate de regiuni din material plastic care nu se muta cu blocuri.